Observ o adevărată campanie media pentru drepturile poliţiştilor. Văd, aproape în fiecare zi, luări de poziţie ale reprezentanţilor acestora. Chiar proteste în stradă. Ei îşi cer drepturile. Ei au trecut la acţiuni concrete, în limita legalităţii şi a bunului simţ. Au reuşit să pună presiune, să atragă atenţia că aşa nu se mai poate. Arată guvernanţilor, cu armele avute la dispoziţie, că nu mai pot răbda nedreptăţile.
Au un program de acţiune şi sunt hotărâţi să-l respecte. Se opun deschis nedreptăţilor, bătăii de joc şi încercărilor de a fi înjosiţi. Rezistă ameninţărilor. Îşi asumă statutul constituţional şi îşi impun existenţa. Arată că sunt o forţă ce nu poate fi neglijată. Demonstrează că îşi cunosc responsabilităţile şi doresc să şi le îndeplinească. Dar insistă să fie plătiţi corect pentru asta. Vor să le arate guvernanţilor şi cetăţenilor ce se va întâmpla cu ţara dacă şi vor lucra doar atât cât sunt plătiţi.
Azi, un chestor de poliţie, responsabil de activitatea într-un judeţ, a organizat o conferinţă de presă şi a arătat că s-a ajuns la limită. Este aproape de subordonaţii săi, simte ca ei, îi înţelege şi susţine respectarea drepturilor acestora. Ei au reprezentanţi. Şi reprezentanţii lor au voce. Se fac auziţi.
Trebuie să-i felicit pe poliţişti. Sunt uniţi şi îşi susţin punctul de vedere. Nu se lasă jecmăniţi. Măcar strigă, hoţii!
Deşi nu aş dori, un impuls nelalocul lui mă îndeamnă insistent să mă gândesc, prin comparaţie, la militari. Care se află în aceeaşi găleată, ca bugetari, cu poliţiştii. Ei bine, comparând, nu pot decât să deplâng resemnarea militarilor activi, inacţiunea lor, frica, teama care le taie până şi vocea, privirea fixată în pământ, lipsa lor de demnitate (aparente poate).
Recunosc. Sunt cuvinte grele. Oricare militar s-ar putea considera jignit. Şi declar că, personal, sunt jenat văzându-mă obligat să le folosesc la adresa celor faţă de care am avut, alături de marea majoritate a populaţiei, o înaltă consideraţie. Dar, pentru ceea ce se întâmplă acum în armată, alte cuvinte, mai uşoare, nu există în dicţionar. Le-am căutat. Şi am găsit doar vorbe mult mai dure. Pe care nu vreau şi nu pot să le folosesc.
Vor fi unii care vor spune că inacţiunea militarilor activi înseamnă înţelepciune, înţelegerea momentelor grele prin care trece ţara, moderaţie şi raţiune. Îi pot crede. Sunt dispus să le dau dreptate. Ştiu ce ar însemna ieşirea armatei în stradă. Nu-mi doresc aşa ceva, deşi guvernarea de azi parcă la asta îndeamnă, apăsând fără oprire grumazul militarului, activ sau în rezervă, până la insuportabil.
Şi aş fi gata să-mi cer iertare, pentru cuvintele grele de mai sus, dacă aceşti „unii” ar putea răspunde la următoarele câteva întrebări. Zguduitoare.
Se datorează militarilor starea în care unii spun că a ajuns ţara?
Nu au făcut militarii tot ceea ce era omeneşte posibil ca România să meargă în direcţia în care credeam că ne va fi mai bine ca ţară, spre NATO şi UE?
Nu s-au sacrificat militarii destul?
Merită militarii umilinţa şi jignirile cu care guvernanţii i-au „gratulat”?
Sunt ei, militarii, nesimţiţi, profitori, leneşi şi, mai nou, asistaţi social?
Este de acceptat ca militarii să aibă numai obligaţii în plus faţă de restul cetăţenilor şi nici un drept care să-i diferenţieze de ceilalţi bugetari?
Este firesc să ceri militarilor aceleaşi sacrificii ca până acum, dacă îi plăteşti cu aproape jumătate mai puţin?
Ne putem permite, ca naţiune, desfiinţarea meseriei de militar? Nu înseamnă asta iresponsabilitate faţă de destinul ţării, faţă de generaţiile ce ne vor urma? Faţă de însăşi existenţa statului român, a ţării numită România?
Pot exista, concomitent, demnitatea militarului şi acceptarea, de către acesta, în tăcere, a nenumăratelor umilinţe la care este supus? Adică denigrarea gravă în faţa propriilor cetăţeni? Sau furtul pe faţă a drepturilor celor activi şi a pensiei celor în vârstă? Ori încălcarea flagrantă, neruşinată, a legile în vigoare care apără viaţa demnă a celor aflaţi sub drapel?
Mai sunt întrebări. Poate sute. La fel de legitime.
Aveţi răspunsuri, domnilor adepţi ai teoriei răbdării până la sucombare?
Şi aveţi, dumneavoastră, puterea de a susţine onest, cu mâna pe inimă, că suportarea fără crâcnire a umilinţelor, tăcerea atunci când eşti furat şi acceptarea fără reacţie a scuipatului pe obraz, se numeşte înţelepciune? Ori raţiune? Ori moderaţie?
Eu cred că nu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu