UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMANĂ

UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMANĂ? (partea întâia)

Această scriere este dedicată durerii mute şisuferinţei zecilor de mii de militari  români care se regăsesc în ea.

Armata, institutie de bază a statului este azi în pericol. Este terfelită şi stigmatizată, aruncându-se  acuze de neconceput asupra tuturor celor ce o compun.  Printr-o campanie mediatică abjectă, coordonată politic de la nivel guvernamental, se urmăreşte demolarea statutului social al slujitorului sub drapel.
Militarii, activi si în rezervă, ”legaţi” la gură şi la mâini de legi pe care numai ei le mai respectă, asistă neputinciosi la un înspăimântător proces de denigrare  a lor, a instituţiei care i-a creat si pe care la rândul  lor au creat-o, pe care o iubesc si o respectă.
Mândria de a fi oştean, corectitudinea si verticalitatea militarului de carieră sunt  în pericol să dispară odata cu institutia. Este vizibil efortul de a-l  transforma pe militar  într-un umil slujbaş  aliniat, în mod mecanic, celorlalţi bugetari. Nu se doreşte însă ca, totodată, să i se asigurare toate drepturile şi instrumentele de protecţie în faţa abuzurilor puterii de care funcţonarii publici beneficiază. Energii importante se cheltuiesc pentru decredibilizarea instituţiei militare. O asemenea viziune asupra Forţelor Armate, impusă de însuşi  şeful  guvernului unei ţari europene, membră cu drepturi depline a Alianţei Nord-Atlantice şi a Uniunii Europene, pare cel puţin iresponsabilă. Ca să nu folosesc cuvinte mai tari.
Va trebui ca cineva să-i explice domnului prim-ministru, pe înţelesul domniei sale, că prin apartenenţa ţării la NATO Armata Română are şi obligaţii, dar şi drepturi care exced competenţelor domniei sale. Văzându-i gesturile politice, sunt convins  că, până acum, nu a fost capabil să înţeleagă o realitate atât de simplă.
Cum a devenit posibil ca Armata să ajungă într-o asemenea situaţie? Voi încerca să explic mai jos, deşi sunt conştient că vorbele nu pot exprima exact proporţiile dezastrului.
Încă din anii din ‘90, în numele modernizării Armatei, cerută de alinierea la exigenţele armatele statelor NATO, au fost desfiinţate mari unităţi, uniăţi militare tradiţionale, categorii întregi de forţe ale armatei. Zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri au fost disponibilizaţi.
În paralel, prin decizii stranii de natură “economică”, a fost trecută la fier vechi o industrie militară performantă şi ca urmare au fost  condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialişti de înaltă clasă împreună cu familiile lor.
Impactul acestor măsuri, pe care nu vreau sa le judec acum, deşi ar merita, a fost fatal pentru mii şi mii de ofiţeri şi subofiţeri activi.
Oameni, în marea lor majoritate tineri, în putere, care aleseseră meseria armelor tocmai pentru că ştiau că, dacă sunt corecţi şi muncitori, vor avea o cariera predictibilă, cu paşi şi trepte ierarhice exact stabilite, cu salarii dacă nu mari, măcar sigure şi cu un drept la pensie neîndoielnic, au fost  aruncaţi afară şi acum îngroaşă lungul şir al celor ce nu ştiu ce vor mânca mâine.  În spatele lor se află sutele de mii de familii.
Iată datele, colectate din surse oficiale. În 1989 armata avea 235.000 de militari activi. Generali, ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen.
În 2007 ajunsese la circa 75.000 militari, iar pentru 2015 numărul acestora se va diminua la 65.000. Au dispărut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizării armatei. Dacă nu este suficient, poate vi se va părea mai sugestivă dinamica diminuării numărului de ofiţeri. Existau în Armata română:
- în anul 1989: circa 55.000 ofiţeri;
- în anul 1998: 36.500 ofiţeri;
- la 31.12.2003: 14.252 ofiţeri;
- la 31.12.2009: 11.250 ofiţeri;
Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatică transformare în anii de după revoluţie! Ştiţi care a fost media zilnică a scoaterii din armată, pentru  ofiţeri, în ultimii 20 de ani? Vă spun eu, tot din date oficiale. În fiecare zi a ultimilor douăzeci de ani au fost eliminaţi din armată, în medie, şapte ofiţeri. Da, 7 pe zi!
Revine aceeaşi întrebare, cum a fost posibil să se întâmple fără nici o reacţie, fără urmă de protest?
Pentru a înţelege, este emblematic ceea ce spunea în anul 2001 generalul de divizie Nicolae Păştinică, pe atunci Inspector General al Armatei:
“…începând cu anul 1990, aceasta (Armata României s.n.) se află într-o dorită, dar perpetuă reformă.  Acum, după 11 ani de numeroase experimente, încercări, renunţări, evaluări şi reevaluări, ambiguităţi de ordin conceptual sau normativ, consider că putem afirma, fără să greşim prea mult, că asupra organismului militar s-a acţionat plecând de la premisa că acesta prezintă “simptome de boală”.  Acest proces de însănătoşire s-a desfăşurat însă fără o cunoaştere permanentă a stării reale, fără o radiografiere atentă a bolilor, ca de altfel şi a părţilor sănătoase, fără a se analiza care este modul lor de manifestare şi care pot fi consecinţele lor pe termen scurt sau lung. În aceste condiţii, “tratamentele medicale” ca şi “operaţiile chirurgicale” la care a fost supus acest organism şi-au greşit ţinta şi au accentuat bolile sau au generat altele noi.”
Este numai o parte din procesul atât de traumatizat suferit de corpul militarilor. De atunci, de la acele constatări, au mai trecut încă zece ani. Mult mai grei. Degradarea instituţiei militare a continuat în mod accelerat.
Şi revine, iar, întrebarea. Cum a fost posibil să se întâmple toate aceste grozăvii fără nici o reacţie vizibilă, fără nici un protest. Răspunsul e simplu. Militarii au fost minţiţi. Minţiţi cu neruşinare!
Li s-a promis un plan amplu de reconversie profesională.  ”Nimeni nu va ramâne fără un loc de muncă”. Aşa li s-a spus. ”O să fiţi angajaţi cu prioritate în funcţii publice. Pregătirea voastră vă recomandă pentru asta. O să primiţi salarii compensatorii, o să aveţi şi pensii cu care să supravieţuiţi până la ocuparea noilor funcţii. Apoi, pensia se va cumula cu noul salariu şi veţi trăi omeneşte”.
Nu numai li s-a spus. Nu au fost numai vorbe. Au fost elaborate hotărâri de guvern, adoptate hotărâri ale CSAT, aprobate strategii pe termen scurt şi lung, au fost modificate legi şi regulamente. Totul ca la carte!
Disciplinaţi, învăţaţi cu respectarea cuvântului dat, militarii au acceptat disponobilizarea. O cere ţara, şi-au spus ei. Şi s-au supus.
Ce s-a întâmplat după? Iarăşi simplu.
Nimic din ceea ce s-a promis nu a fost respectat! Toate promisiunule au fost date uitării. Toate! Cele scrise şi cele nescrise.
Cu cinism, reconversia profesională s-a sistat, prin decizie politică, la jumătatea drumului.  Fusese planificată a se realiza numai cu fonduri obţinute din surse externe! Şi cum era de presupus, a sucombat. Era prea scumpă, banii nu veneau şi ministerul nu-şi mai putea permite să o susţină.
Apoi, anul trecut, în numele restructurării statului, cumularea salariului cu pensia a devenit un delict. Ca şi cum n-ar fi fost suficient, acum guvernanţii vor şi diminuarea (cu până la 69%!) a pensiilor militare de stat, fără nici o bază reală. Încălcând hotărâri de guvern, legi ordinare, legi organice, dispoziţii şi decizii NATO,  violând constituţia! Ca om raţional nu poţi să nu te întrebi, ce va mai urma?
Ce le pasă guvernanţilor de miile de militari activi, pensionaţi sau aruncaţi pe drumuri? De miile de cariere amputate? De miile de destine distruse? Au alte probleme mai importante. Lansează lozinci. În primul rând  se vor ocupa de “modernizarea  societăţii româneşti stârpind temeinic abuzurile!”
”Armata? Să stea în banca ei. Şi aşa mănâncă banii statului de pomană!”

UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMÂNĂ? (partea a doua)

Această scriere este dedicată durerii mute şi suferinţei zecilor
de mii de militari români care se regăsesc în ea.

Cum de s-a ajuns la concluzia, fluturată azi de guvern, că armata “mănâncă banii statului de pomană”?

Urmare a incompetenţei celor care administrează ţara, banii din buget au devenit insuficienţi. Credeţi că şi-au recunoscut incapacitatea şi au lăsat locul altora, mai capabili? Nu. Au dat vina pe “criză”. O criză ciudată, când indusă, când generată intern, când existentă cu adevărat, când iluzorie, când cea mai severă din istorie, când în curs de rezolvare.  Ca şi dumneavoastră, am observat că, în mod suspect, criza a apărut odată cu accederea la putere a unui anumit partid  (într-o coaliţie contra naturii) şi cu numirea în fruntea guvernului a unui anumit premier. De atunci au început să nu mai fie bani. Ce coincidenţă stranie!…Să fie vorba de criza mondială, de neştiinţa conducerii, de incapacitatea managerială, de fraude nedescoperite încă, de “sifonarea” conştientă către cercurile de interese a banului public? Greu de ales. Hai să spunem că doar criza e de vină.

Disperaţi, în goana după fonduri, guvernanţii  au descoperit că militarii au solde, au sporuri, au ordine şi medalii care le oferă anumite avantaje, au (culmea!) asistenţă medicală gratuită. Şi mai presus de toate, militarii au şi pensii! A fost o constatare ce pare ca a umplut de uimire toata clasa politică aflată la guvernare. De uimire şi de speranţă. Ei au văzut aici bani. Banii pe care nu erau în stare să-i producă altfel.
Atacul a urmat imediat: “Militarii ăştia sunt nişte nesimţiţi, cu solde nesimţite, cu pensii nesimţite! Iată vinovaţii!” Au arătat cu degetul, acuzator şi au răcnit:”Stimaţi cetăţeni, banii voştri sunt la ei!”
Au apărut imediat vorbitorii de serviciu. La radio, televizor şi în ziare. Ei au făcut, în faţa naţiunii, comparaţii din care a rezultat că un ofiţer mănâncă banii la trei pensionari, ori la doi profesori suplinitori. Şi a urmat îndemnul: ”Pe ei, pe mama lor de nesimţiţi!”
Măsurile nu s-au lăsat aşteptate. În numele dreptăţii sociale s-a stabilit: sporurile să dispară, soldele să scadă, să-şi cumpere cu banii lor uniformele, să plătească asistenţa medicală şi medicamentele. Au analizat soldele şi le-au văzut prea mari, cu sporuri “nesimţite” pe care s-au hotărât să le sisteze “temporar”. Şi le-au anulat. Pe cât timp? Se mai analizează… Au venit la rând pensionarii militari şi s-a constat (culmea!), de ministerul care are în denumirea sa “şi  Protecţiei Sociale” (demn de Kafka!), că au pensii “nesimţite”. A iesit la rampă însuşi domnia sa,  primul ministru, care a stabilit fără drept de apel ca pensile militare să se plafoneze la 3000 de lei! Mai mult, de acum înainte să se treacă la recalcularea, retroactiv, a tuturor  pensiilor militare după principiul “sfânt” (sfinţit de el!) al cotributivităţii! Fiindcă în armată nu s-a aplicat niciodată o asemenea metodă, toţi militarii au înţeles că va urma un “calcul” incorect, lipsit de orice obiectivitate. Bazat pe o realitate virtuală, aşa cum ministrul de resort a şi recunoscut. Cu un singur scop, scăderea tuturor pensiilor militare aflate în plată, cu sume atât de mari cât să acopere o cifră aiuritoare, estimată de guvern. Fără nici o bază reală. Este, de fapt, un furt. Un furt care se încearcă a fi justificat legal!
De ce pensie până la 3000 de lei şi nu 2999 ori 3001? D-aia! Aşa vrea ilustrul nostru premier!
Guvernanţii sunt hotărâţi: ”Nu contează că militarii nu au cărţi de muncă din care ar trebui să rezulte eventuala lor contribuţie la fondul de pensii. Facem noi o estimare virtuală!  Ce dacă fondul din care ei primesc pensiile nu are nici o legătură cu fondul naţional de pensii?  Aplicăm un artificiu, nu se poate să nu găsim o cale de a-i aduce pe aceşti rebeli, scăpaţi de sub control, în rânduri!”
”Au legi? Chiar legi speciale? Ba chiar legi organice?”
”Nici o problemă! Păi ce domnule, armata e mai cu moţ? Le desfiinţăm! Şi fiindcă asta durează, până atunci, le ignorăm.”
”Să se opună cineva? Să aibe cineva o părere contrară? Vreun politician zălud? Nu se poate!” Se aplică zicala politică biecunoscută: ”Ciocu mic, acum noi suntem la putere!”
”Armata? Să se opună militarii? Nu-i posibil. Ei nu au dreptul la greve, ei nu au dreptul la protest. Legile? De acum noi le fabricăm! Ţara? Putem face tot ce vrem cu ţara asta. Cine să ne oprească? Militarii? Ei să-şi respecte jurământul, şi să tacă!“
Jurământul militar?  Vi-l amintesc.
EU, MILITAR ROMÂN,
JUR CREDINŢĂ PATRIEI MELE, ROMÂNIA,
JUR SĂ-MI APĂR ŢARA CHIAR CU PREŢUL VIEŢII,
JUR SĂ RESPECT LEGILE ŢĂRII ŞI REGULAMENTELE MILITARE.
AŞA SĂ-MI AJUTE DUMNEZEU!
Se profită, chiar şi de acest sfânt jurământ! Dar cum rămâne cu jurământul depus de domnii demnitari? Cum îşi respectă jurământul către ţară, cu mâna pe biblie, domnul prim- ministru şi miniştrii cabinetului său? Da, aveţi dreptate, ei nu au spus “cu preţul vieţii” şi dacă respectă ceva, atunci respectă legile strâmbe, făcute de ei. Şi încă ceva, respectă interesul de partid. Celelalte, nu contează.
Iată cum Armata, militarii, au “devenit o povară de nesuportat pentru ţară” şi prin binecuvântarea guvernanţilor au ajuns “trântorii naţiunii”, cauza tuturor relelor!
Mai ţineţi minte sloganul ”Armata e cu noi?”
Ţineţi minte cum, sprijinându-se pe uniformele pătate de sângele soldaţilor, ofiţerilor morţi şi răniţi atunci, politicienii de ieri (care sunt şi cei de azi) s-au cocoţat în fruntea statului?
Ţineţi minte cum jurau recunoştinţă veşnică ”Armatei şi jertfei ei în numele Revoluţiei”? Doar alte minciuni.
Ei, politicienii aceia, sunt şi acum acolo sus. Vedete ale societăţii. Îi vedem tot timpul preocupaţi, cu frunţile încreţite de grija poporului, dar minţind în continuare. Au ajuns supra bogaţi. Multimilionari în euro. Posesori de bunuri nemăsurate, cu palate în ţară şi case în ţări exotice. Cu copiii trimişi la studii şi trai uşor peste hotare.
Şi, culmea impertinenţei, ei sunt cei care arată cu degetul! Ei sunt aceia care înfierează azi Armata. Ei au stabilit că militarii activi sau în rezervă, sunt nesimţiţii care trăiesc cu bani zmulşi de la gura poporului!
Banii lor, infinit mai mulţi decât întregul buget al Armatei, de zeci de mii de ori mulţi decât cea mai mare soldă, pot să ne spună unde provin?
Nu vreau să dau nume. Deşi unii ar merita însemnaţi cu fierul înroşit, ca să nu uite niciodată răul pe care l-au făcut şi îl fac ţării şi Armatei. Nu dau nume fiindcă nu vreau să pătez aceste fraze, dedicate din suflet militarilor minţiţi şi nedreptăţiţi fără contenire de politicieni veroşi. Politicienii aceia şi aceştia, fără nimic sfânt în afara intereselor lor de moment. Fără ţară, fără neam, fără ruşine!
Aflaţi în faţa acestei situaţii, în care statul, guvernul, cu acceptul tacit al conducerii Armatei atacă fiinţa şi tradiţia instituţiei militare, asasinând moral şi condamnând la privaţiuni fizice şi spirituale elitele oştirii, întregul său personal, militarii au nevoie de sprijin. Ei nu se pot răscula. Există organisme statale, demnitari şi personalităţi pe funcţii de decizie care ar putea bloca această nebunie. Există Parlamentul ţării. Şi mă întreb şi vă întreb:
Cine îi apără pe militari? Nimeni!

UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMÂNĂ? (partea a treia)

Această scriere este dedicată durerii mute şi
suferinţei  miilor  de militari români care se regăsesc în ea.

Cine îi apără pe militari? Nimeni!

Ei, militarii, nu se pot apăra singuri. Nu au instrumentele necesare. Le-au fost luate prin legi şi regulamente. Şi şi-au acceptat condiţia. Nu pot protesta în nici un fel. Nu pot face grevă. Nu pot avea activităţi politice şi nici nu pot fi membri vreunui partid. Nu pot organiza şi nici participa la demonstraţii. Nu se pot organiza în sindicate. Nu pot scanda lozinci şi nici lipsi de la serviciu.

Pe ei, pe militari, cine îi apără de violenţa acestui grup efemer de politicieni care vor să pară “curajoşi” într-un mod mai mult decât absurd, încălcând legile, constituţia şi bunul simţ?  Găsindu-şi un motiv de mândrie din aceasta! Vă mai amintiţi cuvintele de satisfacţie, de fală, ale  premierului României?: “ Până acum nimeni nu a avut curajul s-o facă”… Să fie întradevăr vorba de curaj? Curaj se cheamă încălcarea legilor, a Constituţiei? Curaj se numeşte înjosirea a mii şi mii de oameni, furtul unei bune părţi a drepturilor legale ale acestora?  Mie mi se pare mai mult bravada unui infractor care se “dă mare” în cercul celor asemenea lui. Nu i-a trecut nici o clipă prin minte că poate predecesorii săi nu au fost atît de “curajoşi” întrucât au avut mai mult bun simţ politic sau mai mult respect faţă de popor. Sau obrazul mai subţire.
Printr-o politică parşivă, îndelung exersată pe întreaga societate, prin sistemul de manevrare imagologică a soldelor şi pensiilor militare, guvernanţii încearcă destabilizarea instituţiei militare. Se încearcă învrăjbirea. Soldaţii împotriva subofiţerilor şi aceştia contra ofiţerilor, ofiţerii de diferite specialităţi unii contra altora. Toţi împotriva generalilor.
Să mai amintim aici noroiul cu care au fost mînjiţi generalii Armatei române în ultima perioadă? Capacităţi militare şi intelectuale, exponenţi de bază ai instituţiei militare, generalii sunt respectaţi în toate armatele lumii! La noi, nu!
Astăzi armata pare dezbinată. Tradiţia de corp unitar, necesară traversării greutăţilor, uneori vitale, ale organismului militar a fost în mare parte distrusă prin inducerea devizei “fiecare pentru el”.
”Fiecare pentru el” este o atitudine specifică vieţii politice. A apărut în Armată datorită politizarii excesive a instituţiei militare, printr-o  inconştienţă crasă. Pătrunderea politizării în zone ce ar fi trebuit atent ferite de acest microb este cea mai mare nenorocire ce i se putea întâmpla Armatei. Şi i s-a întâmplat!
Îi apără ministrul? Nu!
Aţi întâlnit măcar unul din miniştrii politici care să depăşească supunerea oarbă faţă de partidul care l-a adus acolo în numele înţelegerii nevoilor instituţiei pe care o conducea?  Odată intraţi în cabinetul luxos al ministerului s-au înconjurat, în cercuri concentrice, din ce în ce mai largi, de membri de partid. (Trebuia să mănânce şi ei o pâine, nu?) Au aplicat, au injectat,  metode de partid în coordonarea unui organism care trebuia să fie total apolitic. Între oamenii aduşi de ei s-au aflat unii care nutreau o ură bolnăvicioasă împotriva tuturor purtătorilor de uniformă. Alţii erau frustraţi din cine ştie ce motive iar o altă parte, pur şi simplu răuvoitori. Nu s-a făcut nici o selecţie. Şi iată rezultatul!
Din nou, mă abţin, cu greutate, să dau nume. Nume de oameni care au distrus, au măcinat încet şi temeinic, poate iremediabil, trupul, dar mai ales sufletul Armatei. Această scriere nu este îndreptată împotriva cuiva. Şi nu vreau să se ajungă la o concluzie contrară. Este pur şi simplu expresia unei dureri. Atât.
Nu sunt împotriva conducerii civile a Armatei. Am înţeles şi susţinut această cerinţă, esenţială într-un stat democratic. Dar, din pacate, adevărul este că miniştrii Aparării politicieni, aproape fără excepţie, au văzut în această demnitate numai şi numai o treaptă în cariera politică. O nouă şi măgulitoare pagină de CV. Nu le-a păsat de durerile şi suferinţele instituţiei, nu au văzut decât uniforma (de care uneori se temeau) dar niciodată nu au pătruns dincolo, la oamenii care purtau acele grade. Nu au ştiut, sau poate nu au vrut, să vadă importanţa Armatei în stat şi în acest fel au adus deservicii imense, care se văd deja, intereselor supreme ale României.
Azi se află în funcţie un ministru care provine din rândul militarilor de carieră.  V-aţi aştepta ca el să înţeleagă durerea Armatei, să vadă cuţitul care se învârte în rana deschisă de politicieni asasini, să-i audă geamătul şi să facă măcar un gest de compasiune dacă nu-i capabil de o tresărire de împotrivire. Nu cred că puteţi spera, până la capăt, în sprijinul său!  Ca şi ceilalti miniştri politicieni şi el este omul celui ce l-a pus acolo. Nu al celor pe care îi conduce şi pe care ar trebui să-i apere de abuzuri pe orice cale, din partea cărora pretinde şi aşteaptă respect. Nu ei l-au ales. Politic, nu le datorează nimic. Tot din punct de vedere politic, ar comite greşeală trecând azi de partea militarilor. Chiar dacă ar dori, nu poate ieşi din ghemul de interese care i-au permis accesul la această demnitate.
Am auzit că ar fi declarat că dacă militarilor le vor fi mutilate salariile şi pensiile, va demisiona. Ei, şi! Se vor întoarce astfel banii în “fluturaşii” pensionarilor, pe statul de plata al ofiţerilor?  Va veni, desigur, un altul care  va continua, poate şi mai abitir, “opera” politică a guvernului. Eu cred că un ministru adevărat ar trebui să lupte şi să câştige. Apoi, dacă vrea, poate demisiona!
În contextul politic de acum, nimănui nu-i este mai uşor decât actualului ministru să blocheze un proiect de lege atât de absurd, ca legea “unitară” a pensiilor. Dacă vrea, îşi poate impune punctul de vedere deoarece dânsul controlează, practic, singurul grup parlamentar care poate înclina balanţa votului într-o parte sau în cealaltă. Spre adoptarea sau spre respingerea legii. De ce nu o va face? De ce promite demisia, sacrificiul personal, în cazul trecerii legii prin parlament? De ce pare a se îngrijora de soarta militarilor, având la îndemână un asemenea instrument politic? Înţelegeţi dumneavoastră, politica!
Îi apără Seful Statului Major General? Nu se vede!
Şefii Statului  Major General sunt şi au fost numiţi în ultimii ani pe criterii strict politice. Cel mai adesea fără a poseda forţa reală a capacităţii militare de conducere, fără dragoste şi respect de subordonaţi şi fără a se bucura de respectul acestora. Au devenit, voit sau nu, instrumente docile în mâna politicienilor care îi cocoţaseră pe funcţie, uitând drepturile fundamentale şi interesele Armatei. Sau, ignorându-le la comanda politică.
Exagerez?
Dacă aşa credeţi şi e dreptul dumneavoastră să o faceţi, nu-mi va fi greu să vă contrazic. Uitaţi-vă unde şi ce sunt azi ultimii patru şefi ai Statului Major General. Cât vă mai sprijină ei din înaltele fotolii pe care le ocupă? Credeti că pentru meritele lor militare au ajuns acolo? Îi simţiţi cumva lângă dumneavoastră? Desigur, nu. Cu o excepţie, a cărei străduinţă o vedem cu toţii. Este excepţia care confirmă regula!
Cât şi în ce mod vă mai apără interesele actualul şef al Statului Major General? Deloc! Reacţia sa, prezenţa sa, sunt atât de nevăzute încât v-aţi putea întreba, pe bună dreptate: “Mai există funcţia de Şef al Statului Major General, capul Armatei?” Credeţi că tăcerea sa este  întâmplătoare? Credeţi că neasumarea publică a responsabilităţii pentru viaţa de zi cu zi a militarilor, indiferent de poziţia socială a acestora, este tot întâmplătoare?
În mod sigur, nu sunteţi atât de naivi!
Azi, Armata este în situaţia în care nici una din legile de bază ale fortelor armate române, cele care stabilesc clar şi constituţional obligaţiile statului faţă de militari, nu mai este respectată în totalitatea ei de catre guvern. Dacă eu greşesc, dacă mai  există vreo lege în care se vorbeşte despre  drepturile militarilor, neatacată încă, pe care dumnevoastră  o ştiţi, n-o spuneţi nimănui! Imediat ce vor afla, o vor ataca! De la cel mai înalt nivel.
Da, aşa e, aveţi dreptate: o asemenea faptă ar fi considerată într-un stat de drept incorectă şi imorală!

UNDE EŞTI, ARMATĂ ROMÂNĂ? (ultima parte)

Această scriere este dedicată durerii mute şi
suferinţei miilor de militari români care se regăsesc în ea.

Cine îi apără pe militari?

Îi apără comandantul Forţelor Armate?
În  mod tradiţional, Armata română are drept comandant pe şeful statului..  Iată o tradiţie care se respectă, o să spuneţi. Comandantul-preşedinte, prin înalta poziţie ocupată în stat, poate şi ar trebui să asigure buna funcţionare a Armatei ca instituţie fundamentală a statului. Să fie preocupat de dotarea, înzestrarea forţelor armate, de traiul, drepturile şi statulul social al militarilor.
Ce face de fapt? Sau, mai corect, ce se vede că face, pentru că noi, muritorii de rând, nu ştim tot ce preşedintele făptueşte. Se vede că acordă ordine şi medalii celor care îl slujesc robotind în birourile palatului Cotroceni. Semnează înaintări în grad pe baza unor criterii numai de domnia sa  ştiute, uneori vădit politice, fără nici o legătură cu meritele militare. Trimite tineri în uniformă drept carne de tun în zonele de război ale planetei şi varsă o lacrimă de complezenţă atunci când cei mai nenorocoşi dintre aceştia se întorc în sicrie de plumb. În ultima vreme, nici această simbolică lacrimă nu mai este vărsată…
Unde este acum, când militarii sunt atacati politic într-un mod atât de dur? Când Armata e discreditată de însuşi prim-ministrul ţării al cărei preşedinte este domnia sa, comandantul Forţelor Armate Române? Îl vedeţi domnilor militari? Îi simţiţi sprijinul?
Mai ţineţi minte promisiunile dinaintea alegerilor prezidenţiale? Venise în aula Ministerului Apărării să discute cu militarii… Cum să nu vi le amintiţi! Acele promisiuni nu pot fi uitate. Erau făcute din suflet, din respect pentru dumneavoastră şi din iubire! Aproape că lăcrima.
O fi acelaşi comandant al Forţelor Armate sau s-o fi schimbat şi noi nu am aflat?
Nu mi-am propus să critic aici pe şeful statului, chiar dacă aş avea şi motivele şi dreptul s-o fac. Şeful statului reprezintă o instituţie care trebuie respectată de fiecare român. Dar, în mod politicos,  pot să mă întreb: –  cum îşi onorează domnia sa funcţia de comandant al Forţelor Armatei ale  României? Venind în mijlocul militarilor numai în ocazii festive sau doar atunci când are nevoie politic de sprijinul lor, înconjurat de jurnalişti şi cameramani care să-i imortalizeze gesturile şi cuvintele protocolare? Sau aplecându-se serios asupra problemelor reale ale tuturor militarilor, inclusiv cele sociale, ascultându-i, dovedind înţelegerea şi grija specifică unui comandant, unui adevărat conducător?
Îi apără ANCMRR (Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere)?
Această asociaţie, uniune până mai deunăzi, am înţeles că are ca preşedinte onorific pe comandantul Forţelor Armate ale României. Ofiţer în rezervă şi domnia sa! Prezenţa preşedintelui ţării ca membru de onoare conferă asociaţiei, în mod  incontestabil, un statut aparte. Are acces oricând şi în mod necondiţionat la preşedintele ei de onoare. Sau, cel puţin, aşa ar tebui să fie!  Vreţi să ştiţi cu ce se ocupă ANCMRR?
Iată:
– ” recalcularea şi actualizarea permanent a pensiilor, care a constituit şi constituie şi în continuare unul din obiectivele prioritare”…
-”duce o adevărată luptă pentru redresarea asistenţei medicale şi asigurării medicamentelor…”
Credeţi că glumesc? Nici prin gând nu-mi trece să fac glume. Am citat, cuvânt cu cuvânt, numai două din multele obiectivele de bază ale ANCMRR, pe care le prezintă tuturor militarilor trecuţi în rezervă, invitându-i să adere la această organizaţie.
Vedeţi dumneavoastră, militari ai Armatei române, rezervişti ori în retragere, acum când sunteţi în pericol de a fi aruncaţi la lada de gunoi a societăţii,  sprijinul acestei asociaţii? S-ar putea s-o facă, dar eu să nu stiu.
Iată ce văd eu: – pensiile militare sunt pe cale de a fi ciuntite drastic în baza unor  criterii absolut  aberante; asistenţa medicală şi medicamentele, prin lege   gratuite,  practic nu mai există pentru militarii în rezervă sau retragere; avansările în grad pentru cei ieşiţi din rândul cadrelor active, care se acordau în baza unui protocol bine stabilit, încep a se face pe considerente politice, cu sau  fără ştiinţa acestei instituţii. Aţi auzit vreun protest al ANCMRR? Eu, nu!
O seamă de generali şi ofiţeri superiori sunt la conducerea ANCMRR. Există şi un preşedinte de onoare… Ce fac ei acum? Unde sunt ei acum? Pe cine sprijină ei acum, dacă nu pe membrii şi nemembrii Asociaţiei?
Există totuşi un susţinător vizibil, bătăios şi tenace pentru drepturilor militarilor. Este un sindicat al militarilor, cel care îi reprezintă pe cei alungaţi în mod ruşinos din rândul Armatei. Pe aceia daţi deoparte cu minciuni şi cu promisiuni niciodată onorate. Pare a fi  singurul care luptă.  Legalizat cu doar câteva luni în urmă, condus de nişte oameni de ispravă, n-a cedat şi nu se lasă încovoiat de valul demolator. Se numeşte SINDICATUL CADRELOR MILITARE DISPONIBILIZATE (SCMD) şi văzând disperarea tuturor militarilor, doreşte să-i reprezinte pe toţi.
Însă e puţin. Cum să răzbească singur?
*NOTA (1).  În mod intenţionat, pe parcursul  întregii lucrări substantivul  comun armată a fost scris cu majusculă.
*NOTA (2). Citind comentariile cititorilor la primele părţi ale acestei scrieri, pentru că nu le poate răspunde fiecăruia în parte, autorul precizează acum că în paginile de mai sus nu a dorit să învinovăţească pe cineva anume. A descris o stare de fapt, aşa cum a văzut-o, a trăit-o şi a înţeles-o el. Nici  nu are pretenţia că deţine adevărul absolut. A intenţionat, doar, să asigure pe militarii nedreptăţiţi ieri şi azi, în pericol de a fi nedreptăţiţi şi mâine, mult prea mulţi din păcate, unii acum la vârsta senectuţii, alţii în putere, că nu sunt singuri. Că alături de ei se află oameni care înţeleg  suferinţa şi insatisfacţia lor.  Nimic mai mult. 
Preluare email SCMD